Potrivită pentru părinți, profesori, rude, psihologi, fiind scrisă și tradusă într-un limbaj accesibil
Nu mai știu unde am auzit prima oară de Rafa Guerrero (poate pe grupul ADHD România), dar numele lui m-a făcut să mă gândesc că e de origine spaniolă (și chiar e!). Este profesor universitar, licențiat în psihologie clinică, absolvent al unui master de psihoterapie și directorul unui centru din Madrid specializat în traumă, atașament și ADHD.
Cartea lui despre ADHD - ADHD - Mituri și realități despre deficitul de atenție - a fost publicată în România în 2022, la editura Litera și a fost tradusă de către Monica Manolachi. Titlul oferă deja indicii despre subiectele din carte, cum ar fi partea de mituri asociate cu ADHD-ul, care sunt demontate în primul capitol al cărții.
Dacă în DSM-I, în 1952, ADHD-ul nu era inclus ca tulburare, acest lucru s-a schimbat odată cu DSM II, când a fost menționat ca tulburare sub denumirea de Reacție hiperkinetică în copilărie și adolescență. În DSM V, cel din 2013, dar și în DSM V - TR, ediția a cincea revizuită din 2023, regăsim denumirea de Tulburare cu deficit de atenție / hiperactivitate, încadrată la Tulburări de neurodezvoltare. Găsiți mai multe informații despre diagnostic, subtipuri și evaluare în capitolul Evaluarea și diagnosticul tulburării ADHD (pag. 91).
Unul dintre mituri are legătură cu eticheta de leneși, atribuită de multe ori copiilor diagnosticați cu ADHD. De fapt, copiii diagnosticați cu ADHD nu sunt leneși, ci prezintă o structură a creierului distinctă de cea a copiilor neurotipici. Imaturitatea cortexului prefrontal (vedeți capitolul Creierul copilului cu ADHD) în cazul copiilor și adolescenților cu ADHD, produce o serie de simptome strâns legate de funcțiile de execuție, realizate tocmai în zona cortexului prefrontal, precum planificarea, reglarea emoțională, concentrarea, controlul impulsurilor, memoria operativă și flexibilitate cognitivă.
Imaturitatea cortexului prefrontal nu are legătură cu coeficientul de inteligență, inteligența persoanelor diagnosticate cu ADHD fiind medie și, în anumite cazuri, peste medie (atunci când nu vorbim de condiții asociate, precum dizabilitatea intelectuală).
Tot în zona cortexului prefrontal (sau creierul galben, cum îl numește Guerrero în modelul simplist, chiar rudimentar, pedagogic al celor 4 creiere) a fost înregistrat, în cazul persoanelor cu ADHD, un nivel redus atât al dopaminei, cât și al noradrenalinei (dopamina și noradrenalina sunt neurotransmitățori, pe care autorul îi descrie ca fiind ,,mesaje chimice care fac posibilă comunicarea între neuroni”), aspect care explică impulsivitatea sau dificultățile de concentrare sau autoreglare în ADHD.
În carte sunt prezentate pe larg trăsăturile ADHD (Guerrero folosește limbajul medical, așa că le spune simptome), dar și influența lor asupra domeniilor din viața copiilor și adolescenților cu ADHD. Faptul că sunt stigmatizați la școală de către colegi (domeniul social) și expuși criticilor în procesul educațional, îi vulnerabilizează, devenind nesiguri și neîncrezători în sine (așadar, prezintă stimă de sine scăzută).
Criticile aduse de profesori și părinți, alături de stigmatizarea din partea colegilor, indică o înțelegere precară a ADHD-ului, respectiv absența psihoeducației.
Copiii au nevoie de părinți și profesori care înțeleg ADHD-ul și neurobiologia lor. Copiii și adolescenții diagnosticați cu ADHD merită să cunoască cum funcționează creierul lor și să fie ajutați să se înțeleagă, tocmai pentru a nu se simți vinovați în legătură cu neatenția sau nerăbdarea lor.
Acest subiect al oferirii de sprijin primește atenție în ultimul capitol al cărții (vedeți Strategii de sprijinire a copiilor cu ADHD), autorul oferind sfaturi atât pentru părinți, cât și pentru profesori pentru a le răspunde nevoilor copiilor diagnosticați cu ADHD în mediile școlare. Unele dintre sfaturi, cum ar fi adaptarea testelor și oferirea timpului suplimentar se regăsesc și în Metodologia pentru asigurarea suportului necesar elevilor cu tulburări de învățare (TSI) DIN 20.01.2017.
Dincolo de sfaturile generale, Guerrero ne îndeamnă să cunoaștem copiii cu ADHD individual, să-i descoperim profund, tocmai pentru a-i sprijin real, în acord cu provocările lor. Spre finalul cărții, îi îndeamnă pe părinți, îndemn cu care, profesional și personal, rezonez, să-și iubească necondiționat copiii diagnosticați cu ADHD și să-și ajusteze așteptările în relație cu ei.
,,În același mod, pe copiii noștri nu îi iubim în funcție de comportamentul lor, de note, de personalitate, dacă ne îndeplinesc așteptările sau nu. (…) Este o greșeală dacă îi iubim sau avem grijă de ei în funcție de reușitele lor sau dacă <<se poartă bine>>”.
În încheiere, (dacă ați ajuns până aici, mă bucur și mulțumesc), spun repede-repede că e o carte pe care o recomand. Totuși, luați-vă, de fiecare dată, informația din mai multe surse.