Un moment de reflecție
Ne putem gândi împreună la următoarele contexte:
- Un părinte își apucă de bărbie copilul pentru a-i orienta privirea și fața către el.
- Un terapeut îi oferă copilului accesul la o jucărie doar după ce spune ce vrea și se uită în același timp la terapeut.
- Într-un plan de intervenție, unul dintre obiective formulate este ,,copilul să mențină contactul vizual 80% din timp”.
Din fiecare poveste de mai sus, ceva lipsește. Dar ce? În primul rând, lipsește înțelegerea profundă a persoanelor autiste și a felului în care acestea procesează informația și răspund în contexte sociale.
Dacă nu știm suficient, riscul ca practicile folosite să fie abuzive crește. Când nu știm destul, facem loc credințelor personale în practica noastră.
Dacă noi, adulții, am fost învățați că a menține contactul vizual cu cineva este o formă de respect, vom forța copilul din fața noastră să facă asta? Categoric nu. Până la urmă, respectul nu se măsoară prin numărul de priviri directe.
Contactul vizual și comunicarea non-verbală
Contactul vizual este o formă de comunicare non-verbală, așa cum sunt și expresiile faciale, gesturile sau postura. Prin intermediul lor, putem transmite mesaje sau informații persoanei din fața noastră, fără să folosim cuvinte. Când vine vorba de interacțiunea cu un copil sau adolescent autist, există situații în care:
- Vrei să îi transmiți copilului un mesaj și el nu te privește în ochi.
- Copilul tău vrea să-ți spună ceva, și în timp ce face asta nu te privește în ochi.
În acest caz, absența sau fluctuarea contactului vizual poate fi un semn că acel copil este inatent sau neimplicat? Nu. Poți să-ți dai seama de implicarea copilului în funcție de felul în care-ți răspunde (verbal sau non-verbal), chiar dacă nu te privește. Până la urmă, expresiile faciale, postura, tonul vocii, gesturile sunt și ele forme de comunicare valide. În același timp, când un copil se uită uită la tine (fiincă e forțat sau condiționat), nu înseamnă că ia parte la interacțiunea socială sau că e atent la discuție.
Un copil autist poate fi implicat în interacțiune, chiar dacă nu te privește. La fel cum un copil autist (sau nu) poate să nu fie interesat de interacțiune sau discuție, deși se uită la tine.
Ce se întâmplă dacă-ți forțezi copilul să te privească?
În cadrul unui studiu despre persoanele autiste autodeclarate și felul în care descriu contactul vizual, autorii canadieni au descoperit că, în general, persoanele autiste pot experimenta în timpul contactului vizual:
- reacții fiziologice negative precum dureri de cap, amețeală, greață, ritm cardiac accelerat, disconfort sau reacții emoționale negative precum frica, anxietatea, amenințarea care declanșează răspunsul de tipul ,,luptă sau fugi”. Aceste reacții susțin modelul hiperactivării / evitării privirii, hiperactivitare care poate fi datorată supraactivării regiunilor limbice, cum ar fi amigdala.
- sentimentul de violare al intimității și expunere. Mă gândesc că asta pot simți și copiii atunci când terapeuții le caută privirea în mod intenționat și o caută într-un mod intruziv (se poziționează foarte aproape de ochii copilului).
- suprastimulare senzorială și epuizare, din cauza dificultății de a procesa și integra simultan informațiile vizuale și auditive, care se poate traduce prin ,,Mi-e greu să te ascult și să te privesc în același timp”.
- sentimente de confuzie și rușine atunci când privesc persoana în ochi, amplificate de faptul că nu sunt siguri în ce momente e potrivit să folosească contactul vizual.
Oricare dintre stările de mai sus pot fi resimțite și de către copilul tău în timpul contactului vizual. Ce este, așadar, mai important decât a insista să se uite acel copil în ochii noștri? Relația pe care o avem cu el, sprijinul și acomodările oferite.
În plus, se poate ca un copil autist, odată ajuns la vârsta adultă, să caute să înțeleagă mai mult importanța contactul vizual în anumite contexte și să dorească să lucreze la asta, dar corect este, față de viitorii adolescenți și adulți, să-i lăsăm să decidă singuri acest lucru, fără a căuta să-i obligăm și să facem din contactul vizual un obiectiv (personal sau terapeutic).
Dacă în trecut, antrenamentul vizual pentru copiii autiști includea privirea unei alte persoane în ochi la cerere și recompensarea copilului pentru acest gest (Lovaas considera că un contact vizual adecvat ar trebui să fie menținut aproximativ 50% din durata unei interacțiuni), astăzi merită să înțelegem că fiecare copil autist comunică și se conectează cu cei din jur într-un mod propriu, mod care trebuie respectat de părinți, terapeuți și comunitate.
Recomand să le lăsăm copiilor libertatea de a face contact vizual atunci când ei simt că vor să facă asta, nu atunci când considerăm noi că e potrivit.
Mulțumesc că ai citit articolul și te invit să citești și restul articolelor de pe autismegal.ro. Dacă ți se pare de folos, dă mai departe, iar dacă ai nevoie de ajutor, consultă specialiștii din cadrul Autism egal.
Resurse bibliografice
Arnold, A., Semple, R. J., Beale, I., & Fletcher-Flinn, C. M. (2000). Eye contact in children’s social interactions: What is normal behaviour? Journal of Intellectual & Developmental Disability, 25(3), 207–216. https://doi.org/10.1080/13269780050144271
Mamatkulova, S. D. (2025). The role of non-verbal communication in spoken language. Web of Discoveries: Journal of Analysis and Inventions, 3(1), 4–8. Retrieved from https://webofjournals.com/index.php/3/article/view/2856
Platon, O. (2021). Contactul vizual în autism. De ce este dificil pentru autiști? Retrieved February 8, 2024, from https://www.suntautist.ro/contactul-vizual-in-autism-de-ce-este-dificil-pentru-autisti/
Stuart, R. (2000). Should we insist on eye contact with people who have autism spectrum disorders? The Reporter, 5(3), 7–12.
Trevisan, D. A., Roberts, N., Lin, C., & Birmingham, E. (2017). How do adults and teens with self-declared Autism Spectrum Disorder experience eye contact? A qualitative analysis of first-hand accounts. PLoS ONE, 12(11), e0188446. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0188446