Pe bune, nu știi cum se scrie un milion?

Ești la gimnaziu și tu tot faci calcule pe degete.

Dacă te trimit la magazin, imediat te păcălește la rest.

Întrebările și afirmațiile de genul ăsta, în legătură cu matematica, s-au tot rostogolit pe la urechile mele în ciclul primar și gimnazial (la liceu am ales profilul filologie-bilingv, norocul meu). La examenul de trecere dintr-a patra spre a cincea, abia am luat un 5 la matematică. Mai mult am plâns în timpul examenului din cauza neputinței, nu reușeam să înțeleg nici măcar cerința exercițiilor ca să le pot rezolva. Nimeni nu mi-a spus atunci că aș putea avea discalculie. În schimb, multe persoane îmi spuneau că aș putea învăța matematica dacă mi-aș da mai mult silința (era o chestiune, deci, de voință, din perspectiva lor).

Fie că o regăsim încadrată ca tulburare specifică privind abilitățile aritmetice (în ICD-10, varianta 2016, de exemplu) sau ca tulburare specifică de învățare (așa cum apare în DSM-V), discalculia se referă la dificultăți semnificative în învățarea abilităților numerice-aritmetice, dificultăți care nu pot fi justificate printr-o inteligență scăzută sau școlarizare inadecvată, ci printr-o anumită funcționare neurologică.

Discalculia este, așadar, o condiție care stă sub semnul neurodivergenței, așa cum este și autismul, ADHD-ul, dislexia sau dizabilitatea intelectuală. În acest caz, neurodivergența merită și ea o definiție.

Neurodivergența se referă la moduri diverse de funcționare neurologică, moduri care influențează felul în care persoanele neurodivergente gândesc, învață și procesează informațiile din mediul înconjurător.

Unele persoane consideră că a fi neurodivergent este rezultatul unui diagnostic. De fapt, ești neurodivergent înaintea unui diagnostic și chiar și-n absența lui. În cazul condițiilor precum autismul, ADHD-ul, dislexia sau disgrafia, te naști neurodivergent. Dacă vorbim, în schimb, despre leziuni cerebrale traumatice, neurodivergența este dobândită, și nu înnăscută. În același timp, neurodivergența poate include condiții care însoțesc persoana pe tot parcursul vieții, dar și condiții care pot fi tranzitorii, precum anxietatea. Indiferent de neurodivergență, nu putem alege să fim neurodivergenți.

E o rușine să fii neurodivergent?

Depinde cui îi adresăm întrebarea. Până la urmă, experiențele emoționale, precum rușinea, sunt determinate de modurile în care un individ se înțelege pe sine, moduri influențate de contextul familial și socio-cultural în care individul se află. Astfel, rușinea asociată neurodivergenței nu rezultă din condiția persoanei, ci din felul în care persoanele neurodivergente sunt văzute și tratate în contexte sociale și culturale.

În acest sens, un copil sau un adult neurodivergent prezintă o probabilitate mai mare, în comparație cu un neurotipic, să fie criticat, corectat și judecat negativ.

Un copil autist prezintă o probabilitate mai mare să fie perceput negativ de către alți copii și de către profesori, comparativ cu un copil neurotipic. Și, deși sunt vizibile progrese în dezvoltarea inițiativelor care să îmbunătățească incluziunea copiilor autiști, aceștia sunt, în continuare, mai predispuși decât colegii lor neurotipici să fie stigmatizați. Experiențele de discriminare în școală, precum bullyingul sau excluderea, sunt încă frecvente în rândul copiilor autiști. În alte locuri publice, când copiii autiști se autostimulează (de exemplu, flutură mâinile, se învârt, etc.), sunt învinuiți că sunt intenționat neascultători și perturbatori.

Astfel de etichete și prejudecăți, alături de atitudinea negativă și discriminarea, fac parte din stigmatizarea socială, care afectează starea de bine și imaginea de sine a persoanelor autiste. Mai mult decât atât, persoanele autiste ajung să folosească strategii de camuflare, de mascare a trăsăturilor autiste din dorința de a se conecta cu ceilalți și de a evita stigmatizarea.

Stigmatizarea îi afectează atât pe copiii autiști, cât și pe părinții acestora, care pot internaliza stigmatul social și pot dezvolta gânduri negative despre sine și valoarea personală.

Este absolut necesar ca stigmatizarea să fie redusă, iar acest lucru devine posibil prin educarea corectă a comunității și a profesioniștilor despre ce este autismul, prin prezentarea echilibrată a autiștilor în media și prin crearea spațiilor incluzive și a interacțiunilor pozitive.

Mulțumesc că ai citit articolul și te invit să citești și restul articolelor de pe autismegal.ro. Dacă ți se pare de folos, dă mai departe, iar dacă ai nevoie de ajutor, consultă specialiștii din cadrul Autism egal.

Resurse bibliografice

Armstrong, T. (2015). The myth of the normal brain: Embracing neurodiversity. AMA Journal of Ethics, 17(4), 348–352. https://doi.org/10.1001/journalofethics.2015.17.4.msoc1-1504

Aubé, B., Follenfant, A., Goudeau, S., & Derguy, C. (2020). Public stigma of autism spectrum disorder at school: Implicit attitudes matter. Journal of Autism and Developmental Disorders. https://doi.org/10.1007/s10803-020-04635-9

Black, M. H., Helander, J., Segers, J., Ingard, C., Bervoets, J., Grimaldi de Puget, V., & Bölte, S. (2024). Resilience in the face of neurodivergence: A scoping review of resilience and factors promoting positive outcomes. Clinical Psychology Review, 113, 102487. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2024.102487

Chan, K. K. S., & Lam, C. B. (2018). Self-stigma among parents of children with autism spectrum disorder. Research in Autism Spectrum Disorders, 48, 44–52. https://doi.org/10.1016/j.rasd.2018.01.001

Dowker, A. (2024). Developmental dyscalculia in relation to individual differences in mathematical abilities. Children, 11(6), 623. https://doi.org/10.3390/children11060623

Han, E., Scior, K., Heath, E., Umagami, K., & Crane, L. (2023). Development of stigma-related support for autistic adults: Insights from the autism community. Autism, 27(6), 1676–1689. https://doi.org/10.1177/13623613221143590

Kemp, J., & Mitchelson, M. (2024). The neurodivergence skills workbook for autism and ADHD: Cultivate self-compassion, live authentically, and be your own advocate (S. J. Wise, Foreword). New Harbinger Publications.

Leeming, D., & Boyle, M. (2003). Shame as a social phenomenon. Proceedings of the British Psychological Society, 11(2), 295.

Perry, E., Mandy, W., & Hull, L. (2022). Understanding camouflaging as a response to autism-related stigma: A social identity theory approach. Journal of Autism and Developmental Disorders, 52, 800–810. https://doi.org/10.1007/s10803-021-04987-w

Stone, J., Grant, R. J., & Mellenthin, C. (2024). Trauma impacts: The repercussions of individual and collective trauma. Wiley.

Turnock, A., Langley, K., & Jones, C. R. G. (2022). Understanding stigma in autism: A narrative review and theoretical model. Autism in Adulthood, 4(1), 76–91. https://doi.org/10.1089/aut.2021.0005

van Luit, J. E. H. (2019). Diagnostics of dyscalculia. In A. Fritz, V. G. Haase, & P. Räsänen (Eds.), International handbook of mathematical learning difficulties (pp. 653–655). Springer, Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-319-97148-3_38